Luminita Codrescu

Creştem din nimic – din contopirea a două celule -  dar ca să devenim, ne trebuie mult mai mult. În primul rând avem nevoie de oameni. De alţi oameni, de ceilalţi oameni, de mulţi oameni. De cât mai mulţi oameni. Ca să căpătăm faţete, multe faţete, cât mai multe faţete. Cu cât avem mai multe faţete, cu atât mai frumos reflectăm lumina, realitatea, cunoaşterea. Cu cât mai puţine faţete, cu atât mai mare este umbra, obscurul, anonimatul.

Avem nevoie să vedem, să cunoaştem, să schimbăm, să reflectăm, tocmai pentru a putea să ne vedem (aşa cum suntem sau cum ne văd alţii), să ne cunoaştem, să ne schimbăm, să ne reflectăm, în toate sensurile posibile.

Şi pentru asta, avem nevoie de aprobare, de libertate şi în aceeaşi măsură de negare şi de constrângere.

Avem nevoie de intimitate şi respingere, de admiraţie şi dispreţ.

Avem nevoie să ne cunoaştem, să ne definim şi să ne depăşim limitele.

Avem nevoie de reguli – să le impunem, să ne supunem şi uneori să le încălcam.

Avem nevoie de adevăr, dar şi de minciună – ca să învăţăm să le deosebim şi să ne adaptăm.

Avem nevoie de uşor, plăcut, diafan, dar avem nevoie, prin contrast, de dificil, dureros, grosolan. Unele ne solicită la maxim resursele de adaptare, ne fortifică, ne şlefuiesc, altele ne dau răgazul de a respira, de a primi, de a închide ochii cu tihnă, de a (ne) abandona. Fără nici una dintre ele nu suntem compleţi.

Mulţumesc pe această cale tuturor persoanelor care au contribuit la devenirea şi şlefuirea mea, cu sau fără ştirea lor.

Ieri, în troleibuz, am stat alături de o persoană care mi-a tras atenţia şi care m-a făcut să ma înfior, iar apoi, să cad pe gânduri.

Un bătrân cu parul alb, valurit, barba albă, destul de lungă, profil roman care amintea de capela sixtină şi imaginea creatorului lui Adam. Era un chip extrem de interesant şi cred că dacă aş fi avut aparatul de fotografiat la mine, l-aş fi imortalizat, atunci şi acolo, aşa cum arăta. Cu ochii micşoraţi de soare, căutând neliniştit în stânga, pe geam şi in dreapta, la cei din jur. Fără să îşi oprească privirea, alunecând parcă peste nesemnificative iluzii vizuale, sau căutând ceva în invizibilitatea amorfă din jur.

Singurul punct comun pe care îl avea cu lumea exterioară era o fotografie alb negru, pe care o ţinea ca pe o icoană. Îl reprezenta (probabil) pe el, la anii tinereţii, în uniformă militară, falnic, cu braţul stâng îndoit asemeni lui Napoleon, cu o armă la centură, într-o postură care parcă spunea: pe aici nu se trece.

Şi m-am gândit. Omul acela din fotografie a murit. Nu mai există, sub nici un fel. Odată cu trecerea lungilor ani, s-a destrămat ca un fuior de lână, iar pe tânărul care era, viguros, în putere, acut, prezent, curajos, un soldat preţios ţării, treptat viaţa l-a luat între fălci şi a început să îl mestece, să-l transforme, să îl înghită.

Atunci, avea un scop, o menire, era ancorat în realitate. În realitatea lui. Viaţa asemenea unui râu învolburat l-a prins în vârtej, l-a lovit de maluri, dar…. Realitatea se schimbă mult mai repede decât putem noi ţine pasul cu ea. În jurul nostru se petrec trasformări pe care nu le mai putem percepe, pentru că ochii noştri sunt obişnuiţi cu alte imagini, treptat, în loc să privim  în afară, începem să privim mai mult înăuntru. Pînă orbim. Pierderea vederii este un mecanism de apărare: nu ne mai place ce vedem în jur.

Mâncarea, nu mai are gust, deci încet încet începem să ne stafidim, strângându-ne către esenţa noastră.

Nu mai putem să facem dragoste. Poate ocazionalele eşecuri şi dezamăgirile ne fac să evităm ceea ce altădată ne făcea plăcere. Hormonii, nefolosiţi, se plictisesc şi adorm. Sau mor.

Devenim din ce în ce mai anacronici. Trăim în timpul întipărit în pozele sepia şi lumea fremătătoare din jur nu ne mai interesează. Oricum, habar nu am avea ce este twitter sau facebook, când noi ştiam să vorbim la gura sobei. Nu ştim să scriem un e-mail, iar penele de gâscă de negăsit…oare cum să mai scriem scrisori celor pe care îi iubim? Cum se conduce o maşină modernă, fără frâu, ham sau şa?

Aşa că ne oprim, stăm un timp pe margine, privim fără să înţelegem, apoi pur şi simplu mergem în altă lume, mai bună. Oricum, mult mai bună pentru noi, cei de demult, anacronicii.