Copilul din mine a vrut să reexperimenteze această senzaţie de zbor şi iminentă desprindere.
Prima oară, acum câţiva ani, când ieşisem din spital după o operaţie mai mult psihic traumatizantă, m-am aşezat pe un leagăn între blocuri, era cald, soare, mă legănam încet, cu capul pe spate, savuram doar senzaţia de plutire şi îmi refăceam echilibrul zdruncinat de evenimentele abia trecute, nimic altceva nu mai conta.
A doua oara, acum vreo lună, într-un spaţiu amenajat într-un parc frumos din centrul Târgoviştei. Eram eu cu fiica mea, ne dădeam într-un balansoar şi prietenul ei ne făcea poze, iar noi râdeam de mama focului…Până când, din nimic, a răsărit lângă noi o poliţistă (sau ma rog, o uniformă), ne-a atenţionat că semnele interzic accesul copiilor mai mari de 14 ani..şi ne-a cerut buletinele, zicând: ce fericite eraţi!
Eu am replicat: E interzis să fii fericit?
Nu, dar e interzis în locurile amenajate pentru copii…trupeşte vorbind…Iar de aici, ca să o îmbunăm – şi am reuşit – am dat-o în poveşti despre parcuri, adulţi neînţeleşi, copii, copii interiori…argumentam, spre uimirea şi invidia ei, că în Bucuresti există (? -aşa am zis, deşi habar nu aveam) locuri de joacă şi pentru adulţi, că peste tot ar trebui sa existe, etc… Incidentul, pe seama cărui am mai glumit o vreme, poate ar avea şi o urmare…Poate vom vedea în parcuri mai mulţi mecanici de întreţinere decât poliţişti puşi să amendeze fericirea.
Eu sunt de parere că fiarele sunt suficient de solide să suporte şi adulţii, în încercarea lor de a ramâne copii 
