Luminita Codrescu

Întrebare: Cum se zice corect?

„Trageţi apa” sau „Trage-ţi apa”….acu îmi vine să adaug: „Trage ţeapa” – o perfectă omofonie.

Răspuns:

Corect se zice: „Trage-ţi apa”

Argumentare:

Varianta 1 presupune ori pluralul, şi nu e nevoie de mai mult de o singură persoană pentru această acţiune, (care se petrece într-o locaţie unde prin definiţie se merge singur), ori pluralul de politeţe, dar unul care pleacă fără să execute acest act de minimă civilizaţie (la care pisicile au aderat) nu rezonează cu această formă gramaticală.

Părerea mea!

P.S. Nu se aplică aceeaşi regulă în cazul: “Împinge-ţi uşa”, cum am văzut pe uşa unui magazin central, scris dintr-un exces de zel cu liniuţa de unire care – în mintea unora – exprimă un high-class gramatical.

După o zi de lucru obositoare, ce e mai plăcut decât o şi mai obositoare seară de shopping la IKEA ?

Ţineam neapărat să îmi iau – şi am facut-o – nişte oglinzi pereche, ondulate ca valurile mării, pe care intenţionam să le pun în dormitor, lângă pat, în scopul clar şi recunoscut de a mă oglindi în ele. Punct.

În aceeaşi seară, târziu, un documentar cutremurător, la propriu şi la figurat, prezenta la Discovery analiza devastatorul cutremur din China, din anul 2008. Provincia cea mai afectată de catastrofă, Sichuan, unde zeci de mii de morţi au fost îngropaţi sub dărâmături, a avut de suferit şi de pe urma unei alunecări de teren consecutive dezastrului.

M-au frapat blocurile ruinate şi pustii în spatele cărora se profilau munţi cuminţi ca în peisajele pictate pe calendare. Natura se scuturase niţel şi se scărpinase de gâdiliciul necontenit al oamenilor…Alt punct.

A doua zi am participat la un eveniment 121.ro, despre Feng shui.

Specialista Feng Shui, Diana Roman, a adus în discuţie principiile norocoase ale integrării armonioase a omului în mediul înconjurător, principii ale secularei înţelepciuni orientale, sintetizate în formula: Viaţa = norocul pământului (Feng Shui) + norocul omului (acţiune) + norocul cerului (destin).

Ideea centrală pe care am reţinut-o era că pentru a te integra armonios şi ferice în mediu, trebuie să aplici nişte reguli filozofico-artistice-geometrico-energetice, dar daca te afli în imposibilitatea (practică ) de a le aplica, nu trebuie să disperi: magazinele specializate Feng shui te aşteaptă cu fel de fel de „remedii”, care prin acţiunea lor „curată şi energizată” anulează efectul dizarmoniei prin aplicarea unei forţe egale şi de sens contrar..

Şi a început cu aranjarea benefică a caselor în natură. Citez aproximativ: „Casele trebuie să stea în relief ca într-un fotoliu: să aibă spatele apărat de o formă înaltă de relief, pe laturi două forme mai mici iar în faţă o deschidere primitoare”.

În minte mi-a apărut instant imaginea blocurilor distruse de cutremurul din China (!!) care toate aveau în spate lanţul protector (până la proba contrarie) a munţilor „alunecoşi”. Şi la fel de instant, încrederea mea deschisă în efectul acestei „arte-ştiinţe” Feng shui s-a „cutremurat” şi a „alunecat” la vale.

Încercând să îi acord încă o şansă, am pus o întrebare cu care ar fi putut să se reabiliteze: Oglinda pusă în dormitor este benefică?

Răspunsul a venit prompt şi categoric: Categoric, NU! Oglinda nu trebuie să reflecte niciodată patul, pentru că „aduce o terţă persoană în cuplu”, iar cine are deja instalate oglinzi, ar trebui să le acopere cu diverse ţesături….

Hm…oare care este raportul „oglinzi care reflectă patul / terţe persoane în cuplu” ca să se ajunga la această regulă?

Tristeţea şi dezamăgirea mea au fost prea mari, aşa că tot ce am păstrat de la acest seminar Feng shui – în afară de acest articol – este dorinţa mea de a-mi lua nişte draguţe raţe mandarin (remediu pentru un cuplu fericit) şi dorinţa şi mai mare de a-mi instala oglinzile lângă pat, bineînţeles frecate bine în prealabil cu usturoi, ca să alung prevestirile rele şi intruşii, în cel mai autentic stil Feng şui.

nu ai fi plecat departe (deşi eu te simt aproape mereu), acest post azi nu ar fi existat…

Dar, uite, mi-e dor sa îmi spui,  pe jumătate în glumă, jumătate serios: “să nu-mi tai urechea” – când îţi tundeam părul (“mult mai bine decât la frizer”).

Mi-e dor să îmi ceri să îţi mai aduc câte o organigramă, ca să vezi ce schimbări se mai petrec pe la “personal”, unde o viaţă întreagă ai rezolvat problemele oamenilor şi unde culmea, soarta a facut să îţi urmez în post şi crede-mă că de multe ori am simţit nevoia de sfaturile tale pertinente spuse pe un ton şugubăţ.

Mi-e dor să mai îmi spui la masă poveşti inventate de tine sau “parodii” după poveşti celebre, astfel încât bucatele să pară mult mai gustoase….

Mi-e dor să mai mediezi împăcarea dintre mine şi meme, aflate în veşnic conflict între generaţii şi mentalităţi…în fapt doar furtuni în paharul cu apă.

Mi-e dor să vii în vizită la mine şi apoi să te grabeşti din nou acasă, “că te aşteaptă meme”….

Meme acum te aşteaptă să vii măcar în visele ei, du-te tată şi pe acolo uneori….

Te Iubesc, Tată!

Copilul din mine a vrut să reexperimenteze această senzaţie de zbor şi iminentă desprindere.

Prima oară, acum câţiva ani, când ieşisem din spital după o operaţie mai mult psihic traumatizantă, m-am aşezat pe un leagăn între blocuri, era cald, soare, mă legănam încet, cu capul pe spate, savuram doar senzaţia de plutire şi îmi refăceam echilibrul zdruncinat de evenimentele abia trecute, nimic altceva nu mai conta.

A doua oara, acum vreo lună, într-un spaţiu amenajat într-un parc frumos din centrul Târgoviştei. Eram eu cu fiica mea, ne dădeam într-un balansoar şi prietenul ei ne făcea poze, iar noi râdeam de mama focului…Până când, din nimic, a răsărit lângă noi o poliţistă (sau ma rog, o uniformă), ne-a atenţionat că semnele interzic accesul copiilor mai mari de 14 ani..şi ne-a cerut buletinele, zicând: ce fericite eraţi!

Eu am replicat: E interzis să fii fericit?

Nu, dar e interzis în locurile amenajate pentru copii…trupeşte vorbind…Iar de aici, ca să o îmbunăm – şi am reuşit – am dat-o în poveşti despre parcuri, adulţi neînţeleşi, copii, copii interiori…argumentam, spre uimirea şi invidia ei, că în Bucuresti există (? -aşa am zis, deşi habar nu aveam) locuri de joacă şi pentru adulţi, că peste tot ar trebui sa existe, etc… Incidentul, pe seama cărui am mai glumit o vreme, poate ar avea şi o urmare…Poate vom vedea în parcuri mai mulţi mecanici de întreţinere decât poliţişti puşi să amendeze fericirea.

Eu sunt de parere că fiarele sunt suficient de solide să suporte şi adulţii, în încercarea lor de a ramâne copii

De ceva vreme mi-am facut un mic tabiet în a viziona un serial la Prima TV, care mi-a captat imediat atenţia şi simpatia. Am căutat ceva detalii pe Internet şi am aflat că este destul de vechi (2006) dar este deosebit de apreciat şi urmărit. Pentru mine a devenit companionul cafeluţei de dimineaţă şi motivul pentru care ajung târziu la servici – sau job, ca să fiu înţeleasă de toate grupele de vârstă.

Ce mă atrage la acest serial, în afară de jocul actoricesc, umorul fin şi de calitate, intriga modernă?

Mă atrage ideea de FAMILIE, felul cum neobosita mişcare şi ciocnire dintre personaje şi caractere se concretizează mereu prin soluţii viabile de viaţă. Eu am fost şi voi fi singură la părinţi, multă vreme nu mi-am pus problema fraţilor şi surorilor, eram copil singuratic cu cheia de gât, cu cărţile din bibliotecă şi cu prietenii „de afară”. Mult mai târziu am aflat ca unii copii au fraţi şi surori, dar priveam asta ca pe un inconvenient –  exista cineva care ar fi putut sa îţi încalce teritoriul, să revendice pentru el afecţiune şi obiecte;  preferam să fiu singura stăpână a lumii mele.

Dar ciudat, deşi uneori se ciondăneau, relaţia specială pe care o observam la fraţi şi surori, bazată în special pe suport, confidenţialitate, afecţiune mă făcea să privesc această „specie” cu un respect deosebit.

Acum îi apreciez şi mai mult pe genitorii ei…Acele „rădăcini bătrâne” care reuşesc să reunească mladiţele răvaşite de vântul vieţii şi încă să le insufle ideea de „împreună”, să le arate că unirea face puterea şi că în ciuda faptului că distanţa fizică încearcă să erodeze acest construct dinastic, copacul cu ramuri multe face faţă mai bine furtunilor vieţii.

Pe tine câte ramuri te susţin?

Astăzi o să scriu despre un subiect care ar trebui să intereseze în egală măsură gospodinele, educatorii, psihologii, precum şi orice altă categorie socială sau profesională. O să scriu despre CURĂŢENIE. Da, cu litere mari!

Într-o reclamă recentă la detergenţi, se promova ideea: “Murdărirea este bună”.

Aş vrea însă să vă atrag atenţia să citiţi corect: Murdărirea este cu totul altceva decât Murdăria!

Aşa cum reiese din tonul reclamei, pe prima aş încadra-o la o acţiune deliberată, efectuată în scopuri ludice şi cu efecte neapărat hazlii….şi uşor energizantă, în aşteptarea “Curăţării”….Pe lângă vestitul exemplu al copiilor care se bălăcesc în orice cu nespusă plăcere şi curiozitate, aş adăuga şi romanticele murdăriri cu frişcă, suc de fructe sau vin roşu şi câte şi mai câte, dar mă opresc aici.

În schimb, murdăria este ceva total neplăcut, nedorit şi de cele mai multe ori neaşteptat.

Pentru a o curăţa trebuie adesea detergent sau firme de curăţenie profesională, dar şi mai des o consecventă luptă cu noi înşine în încercarea de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi şi a ne păstra inima şi sufletul curate.

Creştem din nimic – din contopirea a două celule -  dar ca să devenim, ne trebuie mult mai mult. În primul rând avem nevoie de oameni. De alţi oameni, de ceilalţi oameni, de mulţi oameni. De cât mai mulţi oameni. Ca să căpătăm faţete, multe faţete, cât mai multe faţete. Cu cât avem mai multe faţete, cu atât mai frumos reflectăm lumina, realitatea, cunoaşterea. Cu cât mai puţine faţete, cu atât mai mare este umbra, obscurul, anonimatul.

Avem nevoie să vedem, să cunoaştem, să schimbăm, să reflectăm, tocmai pentru a putea să ne vedem (aşa cum suntem sau cum ne văd alţii), să ne cunoaştem, să ne schimbăm, să ne reflectăm, în toate sensurile posibile.

Şi pentru asta, avem nevoie de aprobare, de libertate şi în aceeaşi măsură de negare şi de constrângere.

Avem nevoie de intimitate şi respingere, de admiraţie şi dispreţ.

Avem nevoie să ne cunoaştem, să ne definim şi să ne depăşim limitele.

Avem nevoie de reguli – să le impunem, să ne supunem şi uneori să le încălcam.

Avem nevoie de adevăr, dar şi de minciună – ca să învăţăm să le deosebim şi să ne adaptăm.

Avem nevoie de uşor, plăcut, diafan, dar avem nevoie, prin contrast, de dificil, dureros, grosolan. Unele ne solicită la maxim resursele de adaptare, ne fortifică, ne şlefuiesc, altele ne dau răgazul de a respira, de a primi, de a închide ochii cu tihnă, de a (ne) abandona. Fără nici una dintre ele nu suntem compleţi.

Mulţumesc pe această cale tuturor persoanelor care au contribuit la devenirea şi şlefuirea mea, cu sau fără ştirea lor.

Ieri, în troleibuz, am stat alături de o persoană care mi-a tras atenţia şi care m-a făcut să ma înfior, iar apoi, să cad pe gânduri.

Un bătrân cu parul alb, valurit, barba albă, destul de lungă, profil roman care amintea de capela sixtină şi imaginea creatorului lui Adam. Era un chip extrem de interesant şi cred că dacă aş fi avut aparatul de fotografiat la mine, l-aş fi imortalizat, atunci şi acolo, aşa cum arăta. Cu ochii micşoraţi de soare, căutând neliniştit în stânga, pe geam şi in dreapta, la cei din jur. Fără să îşi oprească privirea, alunecând parcă peste nesemnificative iluzii vizuale, sau căutând ceva în invizibilitatea amorfă din jur.

Singurul punct comun pe care îl avea cu lumea exterioară era o fotografie alb negru, pe care o ţinea ca pe o icoană. Îl reprezenta (probabil) pe el, la anii tinereţii, în uniformă militară, falnic, cu braţul stâng îndoit asemeni lui Napoleon, cu o armă la centură, într-o postură care parcă spunea: pe aici nu se trece.

Şi m-am gândit. Omul acela din fotografie a murit. Nu mai există, sub nici un fel. Odată cu trecerea lungilor ani, s-a destrămat ca un fuior de lână, iar pe tânărul care era, viguros, în putere, acut, prezent, curajos, un soldat preţios ţării, treptat viaţa l-a luat între fălci şi a început să îl mestece, să-l transforme, să îl înghită.

Atunci, avea un scop, o menire, era ancorat în realitate. În realitatea lui. Viaţa asemenea unui râu învolburat l-a prins în vârtej, l-a lovit de maluri, dar…. Realitatea se schimbă mult mai repede decât putem noi ţine pasul cu ea. În jurul nostru se petrec trasformări pe care nu le mai putem percepe, pentru că ochii noştri sunt obişnuiţi cu alte imagini, treptat, în loc să privim  în afară, începem să privim mai mult înăuntru. Pînă orbim. Pierderea vederii este un mecanism de apărare: nu ne mai place ce vedem în jur.

Mâncarea, nu mai are gust, deci încet încet începem să ne stafidim, strângându-ne către esenţa noastră.

Nu mai putem să facem dragoste. Poate ocazionalele eşecuri şi dezamăgirile ne fac să evităm ceea ce altădată ne făcea plăcere. Hormonii, nefolosiţi, se plictisesc şi adorm. Sau mor.

Devenim din ce în ce mai anacronici. Trăim în timpul întipărit în pozele sepia şi lumea fremătătoare din jur nu ne mai interesează. Oricum, habar nu am avea ce este twitter sau facebook, când noi ştiam să vorbim la gura sobei. Nu ştim să scriem un e-mail, iar penele de gâscă de negăsit…oare cum să mai scriem scrisori celor pe care îi iubim? Cum se conduce o maşină modernă, fără frâu, ham sau şa?

Aşa că ne oprim, stăm un timp pe margine, privim fără să înţelegem, apoi pur şi simplu mergem în altă lume, mai bună. Oricum, mult mai bună pentru noi, cei de demult, anacronicii.